| |
Nikolai Berdiaev
Spirit si libertate
Introducere
la cartea SPIRIT SI LIBERTATE ,
Încercare de filosofie creştină,
de Nikolai Berdiaev, Editura PAIDEIA 1996
În cartea sa „Pelerinul Absolutului” Leon Bloy afirmă că: „Suferinţa
trece, dar că am suferit nu trece niciodată”. Trebuie dat acestui
aforism remarcabil sensul cel mai larg. Putem depăşi experienţa
vieţii, dar experienţa trăită rămâne pentru totdeauna
zestrea omului şi măreţia realităţii din viaţa
spirituală. Nu este nici o posibilitate să ştergi faptul
trăit. Ceea ce a fost, continuă să existe sub o formă
transfigurată. Omul nu este o fiinţă absolut împlinită,
se formează şi se creează în experienţa vieţii,
în lupta spiritului, în probele destinului.
Omul nu e decât planul lui Dumnezeu.
Creştinismul ne învaţă că trecutul se poate depăşi
şi poate fi învins, poate fi răscumpărat, ispăşit
şi iertat, naşterea într-o nouă viaţă este posibilă.
Dar în orice viaţă nouă, transfigurată, intră
experienţele ce nu pot dispărea fără să lase
urme. O suferinţă poate fi depăşită, bucuria,
fericirea pot renaşte, dar în orice nouă bucurie, în orice nouă
fericire va intra misterios suferinţa trăită; bucuria şi
fericirea vor fi de acum încolo diferite. Îndoielile torturante pot fi
dominate, dar în credinţa câştigată se va revela profunzimea
acestor incertitudini. Aceeaşi credinţă va fi de o cu totul
altă calitate decât faţă de cea a oamenilor fără
aceste îndoieli, ce vor crede prin moştenire, prin naştere sau
prin tradiţie. Omul ce a călătorit mult în lumile spirituale,
ce a trecut prin încercări în cursul peregrinărilor şi
căutărilor sale, va avea altă formaţie spirituală
decât omul sedentar, pentru care aceste lumi au rămas necunoscute.
Omul e legat de destinul său şi nu are puterea să renunţe.
Destinul meu îmi aparţine, nu se reînnoieşte, este unul şi
unic. În experienţa vieţii mele, în încercările şi
căutările mele, se zideşte desăvârşirea spiritului
meu.
Tot ce am trăit face parte din înaltele acumulări ale vieţii
mele spirituale, ale credinţei, ale Adevărului meu, m-am îmbogăţit
prin experienţă, chiar dacă a fost torturantă şi
teribilă. Chiar dacă pentru a învinge prăpastia, a trebuit
să strig la alte forţe decât cele omeneşti.
Când omul revine la Dumnezeu după experienţa apostaziei, cunoaşte
în relaţiile cu El o libertate ignorată de cel care a trecut
viaţa într-o credinţă paşnică şi tradiţională,
care a trăit într-o „moştenire patrimonială”.
Suferinţa trece, dar a fi suferit nu trece niciodată. Acest
adevăr este exact, atât la individ în particular cât şi la societăţile
omeneşti. Trăim într-o epocă tranzitorie crizei spirituale,
în care mulţi pelerini rătăcitori revin la creştinism,
la credinţa părinţilor, a Bisericii, a ortodoxiei. Aceşti
oameni revin, fiind trecuţi prin încercarea istoriei noi, prin care
au atins limitele extreme. Aceste suflete ale sfârşitului sec. al
XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea sunt suflete tragice. Sunt suflete
noi, din care nu se pot dezrădăcina consecinţele experienţei
trăite. Cum se primesc aceşti călători ce revin în
Casa Tatălui?
Prea adesea altfel decât a fost primit fiul risipitor din Parabolă.
Glasul fiului mai mare, glorificat de a fi rămas lângă Tatăl
şi de a-l fi servit se face prea mult dorit.
În acelaşi timp printre aceşti pelerini ai spiritului, nu sunt
numai oameni depravaţi, sunt şi înfometaţi, însetaţi
de Adevăr, şi vor fi mai îndreptăţiţi înaintea
lui Dumnezeu decât numeroşi „creştini burghezi”, orgolioşi
în fariseismul lor şi considerându-se „mari proprietari” în viaţa
religioasă. Sufletul omenesc a devenit cu totul altul, cum nu era
când a primit la început creştinismul; atunci când îl învăţau
marii doctori ai Bisericii, când dogmatizau conciliile ecumenice, când
se forma statul monastic, când domina regimul teoretic şi se făurea
credinţa medievală şi bizantină. Această transformare
şi epurare a sinelui s-au produs sub influenţa misterioasă,
adesea invizibilă şi profundă chiar a creştinismului,
ce a triumfat lăuntric din barbaria şi asprimea sufletului,
educând omul.
Nu aflăm răspuns întrebărilor chinuitoare ale lui Nietzsche
în catehismele şi învăţăturile stareţilor, deoarece
ele cer un adaos creator în creştinism.
Întreaga mişcare a filosofiei religioase ruse din ultimele decade
a trecut printr-o neştearsă experienţă, care nu se
poate să nu îmbogăţească creştinismul.
Ea nu este rezultatul unui proces de perfecţionare individuală
sau de câştig de sfinţenie. Totuşi, spiritul eclesiastic
reacţionar (nu Biserica) se opune gândirii creatoare a filosofiei
religioase şi o reneagă. Lumea ortodoxă de spirit tradiţional,
încă nu înţelege, că creştinismul încetează să
fie prin excelenţă, religia celor simpli cu duhul şi că
trebuie să se întoarcă spre sufletele mai complexe şi să
descopere o spiritualitate mai profundă. Cei ce au cunoscut o libertate
de spirit nelimitată şi au revenit la credinţa creştină,
nu pot şterge din suflet această experienţă, şi
nici nu îi pot renega existenţa.
Libertatea cu dialectica ei interioară, cu destinul tragic ce îl
poartă în sine, e o experienţă inerentă însuşi
creştinismului. Cel ce a depăşit definitiv seducţiile
şi tentaţiile umanismului, cel ce a descoperit neantul divizării
omului de către om, niciodată nu mai poate renunţa la libertatea
ce l-a condus la Dumnezeu, la această experienţă definitivă
ce l-a eliberat de Rău. Nu se poate menţine pe un teren abstract
problema libertăţii religioase şi nici tratarea ei din
punct de vedere static.
Eu am venit la Hristos prin libertate, prin experienţa intimă
a darurilor libertăţii, credinţa mea creştină
nu este credinţa datinilor patrimoniale primite ca moştenire,
ci am moştenit-o printr-o torturantă experienţă de
viată interioară. Nu cunosc constrângere în viaţa mea religioasă,
nu cunosc experienţa credinţei sau religiozităţii
autoritare. Se pot opune acestui fapt formule dogmatice şi teologii
abstracte? Nu, căci pentru mine nu vor fi niciodată cu adevărat
convingătoare. Libertatea m-a condus la Hristos şi nu voi cunoaşte
alt drum ce duce la El. toţi cei ce au părăsit creştinismul-autoritate
nu pot reveni decât la creştinismul-libertate. Aici e un adevăr
al vieţii experimentale şi dinamice, ce nu se poate lega de
nici o concepţie în legătură cu libertatea şi harul.
E o problemă de cu totul alt ordin.
Admit că m-a condus harul la credinţă, dar acest har l-am
trăit în deplină libertate. Cei ce au venit la creştinism
prin libertate, îi aduc un spirit de libertate. Creştinismul lor
e desigur mult mai spiritual, e născut în spirit-duh şi nu în
carne şi sânge. Experienţa libertăţii spiritului e
de neşters, dar arbitrariul în libertate e un rău ce trebuie
depăşit.
Cei a căror religiozitate este autoritară şi ereditară
vor înţelege întotdeauna greşit oamenii veniţi la religiozitate
prin libertate, prin imanenţa tragică a experienţei trăite.
Viaţa religioasă trece prin trei stadii caracteristice:
- prin stadiul obiectiv, popular şi colectiv, natural şi social;
- prin stadiul subiectiv, individual ce ridică sufletul şi spiritul;
- prin cel ce se înalţă până depăşeşte opoziţia
între obiectiv şi subiectiv şi atinge cele mai înalte trepte
de spiritualitate.
Apariţia creştinismului a fost condiţia trecerii de la
religia obiectivă şi populară la religia subiectivă
şi individuală. Dar cu timpul, creştinismul s-a răspândit
şi cristalizat într-o religie obiectivă şi populară,
socială şi colectivă. Tocmai această formă a
creştinismului suferă acum o criză.
Viaţa religioasă trece printr-o fază subiectivă şi
individuală ce nu poate fi ultima şi care trebuie depăşită.
Sunt două stări sufleteşti ce se înfruntă în cursul
întregii istorii a umanităţii şi care sunt înţelese
cu dificultate. Prima aparţine colectivului, majorităţii
sociale şi exterioare, ea predomină în istorie, cealaltă
aparţine individualităţii spirituale, minorităţii
alese şi semnificaţia sa e mult mai ascunsă în istorie.
Le-am putea numi: starea „democratică” şi starea „aristocratică”.
Socialiştii afirmă că în toată istoria societăţii
omeneşti, minoritatea privilegiată a exploatat majoritatea dezmoşteniţilor.
Dar există un alt adevăr mai profund şi mai puţin
aparent la prima vedere: colectivul, majoritatea cantitativă, întotdeauna
a oprimat şi persecutat, în istorie, minoritatea calitativă,
purtătoare a Erosului divin, individualităţile spirituale
orientate spre culmi. Istoria s-a elaborat pentru omul mediu, pentru colectiv,
pentru el s-au creat Statul, familia, instituţiile juridice, şcoala,
ansamblul obiceiurilor şi regulilor, organizarea exterioară
a Bisericii; pentru el s-au adaptat cunoaşterea, morala, dogmele
religioase şi cultul. El, acest om mijlociu, acest om la massei,
care a fost stăpânul istoriei a pretins întotdeauna că totul
se face pentru el,că totul îi revine lui, nivelului său, intereselor
sale. „Dreapta” şi „stânga”, conservatorii şi revoluţionarii,
monarhiştii şi socialiştii aparţin egal acestui tip
colectiv „democratic”.
Conservatorii, monarhiştii, partizanii autorităţii nu sunt
mai puţin „democratici” decât cei ce se intitulează puţin
„democraţi”.
Pentru acest colectiv social, pentru acest om al massei s-au creat monarhiile,
pentru e se întăreşte autoritatea ierarhică, pentru el
se conservă vechile instituţii, tot pentru el se desfiinţează
şi se fac revoluţiile.
Monarhiile absolute şi republicile socialiste sunt la fel de necesare
masselor, la fel de adaptate omului mediu. Acesta a dominat atât în nobilime,
după cum domină în burghezie, în clasele ţărăneşti
şi muncitoreşti. Niciodată nu s-au stabilit pentru aristocraţia
spirituală guvernele, nu s-au elaborat constituţiile, metodele
de cunoaştere şi creaţie.
Sfinţii, profeţii, geniile, oamenii unei vieţi spirituale
superioare, capabili de o creaţie autentică nu au ce face cu
monarhia, cu republica, cu conservatorismul şi revoluţia, cu
constituţia şi şcoala.
Categoria aristocraţiei spirituale nu poartă pentru ea greutatea
istoriei. Ea se supune instituţiilor, reformelor şi metodelor
vechi şi noi, în numele „poporului”, al colectivului, în numele fericirii
omului mediu. Evident această categorie de aristocraţie spirituală
şi aceşti oameni aleşi, trăind în Erosul divin, aparţin
rasei căzute din Adam şi suportă din acest fapt, consecinţele
păcatului ce trebuie să fie expiat.
Nu se pot izola de „lume” şi trebuie să-i suporte povara, trebuie
să servească universala cauză a eliberării civilizaţiei.
Nu putem decât să deplângem orgoliul oamenilor care, crezând că
aparţin unei naturi superioare, dispreţuiesc pe cei mici şi
nu voiesc să ajute lumea să se ridice.
Dar oamenii de tip aristocratic şi spiritual, care nu sunt responsabili
de calităţile naturii lor, în realitate au un destin amar şi
tragic în lume, căci nu se pot adapta nici unei convenţii sociale,
nici unui regim de gândire a omului mediu; categoria lor e oprimată
şi persecutată în istorie. Oamenii de tip „democratic”, orientaţi
către mase, spre organizarea vieţii colectivităţii,
pot fi dotaţi cu mari talente, categoria lor poate avea oamenii săi
mari, eroii săi, geniile şi sfinţii săi, iar oamenii
de tip „aristocratic” orientaţi spre celelalte lumi, spre crearea
de valori inutile omului mediu, pot fi lipsiţi de geniu, le pot fi
inferiori prin forţa şi talentul lor. Dar ei posedă o
alcătuire spirituală deosebită, care e în acelaşi
timp mai sensibilă, mai complexă şi mai subtilă decât
cea a „pachidermelor” categoriei democratice. Ei suferă mai mult
pentru „lume”, din cauza urâţeniei ei, a asprimii ei, a decăderii
ei, decât oamenii orientaţi spre masse, spre colectiv.
Chiar marii oameni de tip „democratic” au simplitatea sufletului ce-i
pune la adăpost de „lume” atunci când această „lume” loveşte
personalităţile spirituale puţin adaptate ei. Cromwell
sau Bismark au fost dintre aceştia , care sunt într-un anume sens
toţi oamenii de acţiune, toţi marii oameni de stat sau
marii revoluţionari. Se mai poate găsi această simplitate
a sinelui la numeroşi învăţaţi ai Bisericii, care
adesea au aparţinut tipului democratic.
Din acest punct de vedere gnosticii prezintă un interes cu totul
deosebit.
Mulţi dintre ei aparţin aristocraţiei spirituale; se pare
că ei nu s-au putut împăca cu democratismul Bisericii creştine.
Întrebarea nu este să ştim dacă ei cunoşteau adevărul,
Biserica a avut raţiuni profunde să lupte contra lor şi
să-i condamne, pentru că dacă aceştia ar fii triumfat,
creştinismul n-ar fi fost niciodată victorios în istorie, s-ar
fi transformat într-o sectă aristocratică. Dar problema în sine
de care se leagă gnoza e tulburătoare, profundă, eternă
şi are importanţa sa chiar în epoca noastră.
Adevărul absolut al revelaţiei se estompează şi se
asimilează diferit după alcătuirea şi nivelul spiritual
al celui ce primeşte. Trebuie recunoscută ca absolută şi
imobilă forma revelaţiei creştine, destinată omului
mediu? Omul mai spiritual, mai complex şi subtil, care a primit partea
marilor daruri ale gnozei, trebuie să se adapteze acestui nivel,
să coboare spiritualitatea în numele masei, în numele comuniunii,
cu tot poporul creştin? Viziunea ecumenică poate fi aceeaşi
cu viziunea colectivă a poporului credincioşilor? Calea ce duce
la obţinerea darurilor Sfântului Duh, la perfecţiunea spirituală,
la sfinţenie, este unica măsură a nivelului spiritual şi
unica sursă de gnoză religioasă? E o problemă tulburătoare
ca cea a sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omeneşti.
Ea i-a frământat pe gnostici, pe unii învăţaţi ai
Bisericii, mai ales pe Clement al Alexandriei şi Origen, care şi
ei erau gnostici creştini. Această problemă o punea Soloviov;
se pune în zilele noastre conştiinţei religioase; ea face parte
din marile probleme creştine. Întrebările de conştiinţă
şi ale cunoaşterii creştine trebuie rezolvate într-un spirit
„democratic”, vizând ansamblul omenirii, sau o soluţie mai intimă,
inaccesibilă şi inutilă masselor, e posibilă şi
tolerată?
Există în creştinism o sferă unde se pot ridica problemele,
un domeniu în care gnoza să fie mai aprofundată?
”V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteţi
suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că
tot lumeşti sunteţi” (Sf. Pavel)
Creştinismul democratic e hrănit cu „lapte” pentru că e
îndreptat spre „lume”.
Şi Biserica are dreptate să acţioneze aşa. Dar aceasta
nu rezolvă problema posibilităţii şi a altei hrane
pentru foamea spirituală nesăturată.
Istoria spiritului uman mărturiseşte că de fapt calitatea
aspiraţiilor şi a aptitudinilor spirituale nu este în proporţie
cu perfecţiunea şi sfinţenia, cum înfăţişează
predominant Biserica. Există o ierarhie naturală a temperamentelor
spirituale şi a darurilor spirituale. Există fiinţe în
care predomină spiritul, altele în care predomină sufletul.
Prin aceasta nu se poate afirma că primele ar fi perfecte, că
au obţinut mai multă sfinţenie şi mai mult har.
Oamenii „spirituali” să nu se supraaprecieze, să nu se mândrească
faţă de cei „psihici”, deoarece nu sunt mai buni şi cu
merite mai multe. În majoritatea cazurilor, aceştia sunt mai nefericiţi
în lume, poartă răspunderi dintre cele mai grele; îi sfâşie
cele mai mari contradicţii interioare şi câştigă cu
mult mai multă dificultate deplina armonie a personalităţii
ca şi echilibrul cu lumea ce-i înconjoară. Sunt mai singuratici.
Dar diferenţa temperamentelor spirituale şi a darurilor e determinată
de Dumnezeu, nu de către om. Greşeala vechilor gnostici pe care
o denunţa Biserica, rezidă în orgoliul lor spiritual. Nu puteau
accepta că vestea bună a mântuirii şi venirii Împărăţiei
lui Dumnezeu a fost adusă de Hristos pentru întreg universul, pentru
toţi şi totul. Rasa „pneumaticilor” era, după ei, separată
etern de cea a oamenilor „psihici” şi a celor lumeşti. Aceştia
nu vor putea să se ridice spre o lume spirituală superioară,
erau condamnaţi să rămână în „adâncuri”, pentru ei
izbăvirea, mântuirea, nu se îndeplineau.
Ideea transfigurării inferiorului în superior era
inaccesibilă conştiinţei gnostice. De aceea ei nu vor deveni
adevăraţi creştini niciodată.
Prin aceasta sunt înrudiţi păgânului Plotin, cu toate că
acest ultim reprezentant al spiritului elenic i-a combătut. V. Soloviov
a concluzionat foarte bine că pentru gnostic procesul universal a
rămas neproductiv, deoarece nu poate concepe că inferiorul se
transfigurează în superior.
”Spiritualul”, detaşat de restul lumii, se lansează spre culmi,
în timp ce „lumescul” e precipitat în adâncuri. De aici nu reiese însă
nimic pentru că „spiritualul” aparţine ipso facto lumii
superioare, şi „lumescul” lumii inferioare. Gnosticii n-au înţeles
misterul libertăţii, al libertăţii în Hristos, cum
n-au înţeles misterul iubirii.
Aici e un disperat dualism, ce răstoarnă adevărata ierarhie
a fiinţei.
Gnosticii n-au întrevăzut ordinea valorilor pe care se aşează
universul creştin şi unde treapta supremă e organic legată
celei mai coborâte trepte, servind astfel cauza transfigurării şi
a mântuirii universale. Ei au interpretat greşit principiul ierarhiei.
Gnoza supremă a oamenilor „spirituali” e necesară cauzei mântuirii
şi transfigurării oamenilor „lumeşti-trupeşti”. Oamenii
spirituali trebuie să se consacre spiritualizării acestora,
ridicării pe cele mai de sus trepte. Originea răului este spirituală,
nu trupească. Biserica a condamnat cu justeţe orgoliul gnosticilor,
dualismul lor disperat, sentimentul puţin fratern şi golit de
iubire ce-l arătau pentru lume şi oameni. Dar conştiinţa
Bisericii era orientată, de preferinţă, spre omul mijlociu,
omul massei, ea era dornică să-l conducă, era preocupată
de marea operă a mântuirii sale.
Cenzurând gnosticismul, afirma şi legaliza, într-un fel agnosticismul.
Însăşi problema care tulbura profund şi sincer gnosticii
a fost, ca să spunem aşa, recunoscută ca inadmisibilă
şi ilegală în creştinism. Cele mai înalte aspiraţii
ale spiritului, setea unei cunoaşteri aprofundate a misterelor divine
şi cosmice, au fost adaptate nivelului mediu al omenirii.
Nu numai gnoza lui Valentin, dar şi a lui Orige, a fost recunoscută
ca inadmisibilă şi periculoasă, cum e acum cea a lui Soloviov.
A fost elaborat un sistem de teologie ce a devenit obstacol gnozei superioare.
Numai marii mistici creştini au creat o trecere peste aceste frontiere.
Cunoaşterea vechilor gnostici, trebuie să recunoaştem,
era tulbure, nu era eliberată de demonolatrie; creştinismul
se afla în ea amalgamat la cultele păgâne, la înţelepciunea
păgână. Totuşi poate să existe o cunoaştere creştină
superioară, mai luminată, ce nu va mai fi excluisv exoterică
şi adaptată intereselor colectivului cum este în sistemele dominate
de teologia oficială. Pot exista în creştinism, nu numai sf.
Thoma d’Aquino, dar şi J. Bohme, nu numai mitropolitul Filaret, dar
şi V. Soloviov. Dacă oamenii „spirituali” nu trebuie să
ajungă vanitoşi prin treapta pe care au atins-o şi să
se separeu de oamenii „psihici” şi de oamenii „lumeşti-trupeşti”,
atunci ei nu trebuie să conchidă că aceştia nu există,
nici să respingă aspiraţiile spiritului şi setea lor
torturantă, afirmând că nu pot avea cunoaştere „superioară
spirituală”.
Aceasta ar echivala, într-un sens opus, aceleiaşi distrageri a ierarhiei
organice ce o găsim deja la gnostici.
Lumea reneagă şi dispreţuieşte cu uşurinţă
viaţa spirituală, orice aspiraţie a spiritului, orice cunoaştere
superioară; ea preferă ca ele să o împiedice în lucrarea
organizării universale şi lesne să treacă peste aceasta.
Aceasta se proclamă în dreapta şi în stânga prin mii şi
milioane de glasuri. De asemenea, nu poate fi nimic mai penibil decât
să auzi cum conştiinţa Bisericii subscrie la negarea spiritului
profesată de Stat, negaţie care, la hotarele lumii, în comunismul
ateu, se va transforma în exterminarea definitivă a spiritului, a
vieţii şi aristocraţiei spirituale. „Nu stingeţi duhul”
ni s-a spus; or să renegi problematica conştiinţei creştine,
înseamnă să uiţi acest precept. Lucrarea având ca scop
luminarea lumii nu cere o micşorare a calităţii spiritului.
De asemenea, problema ce se pune înainte de toate, e cea a spiritului
şi a vieţii spirituale.
**
Aş dori să se înţeleagă bine ce voiesc
să exprim în această carte.
Recunosc că sunt câteva lucruri esenţiale ce nu le pot traduce
în cuvinte, nu-mi pot descoperi gândurile intime. E foarte dificil de
găsit o formă de expresie care să redea ideea esenţială
exact, prin care ea trăieşte în sine. Tot ce scriu în această
carte e legat de problematica torturantă a spiritului.
Potrivit înfăţişării gândului, îmbrac întrebările
tulburătoare într-o formă şi afirmativă şi ascunsă,
iar problemele le pun sub forma certitudinii.
Dar gândirea mea, în fiinţa mea interioară, e cea a unui om
ce-şi pune întrebări, fără să fie un sceptic.
Pentru soluţia acestor probleme ale spiritului, dar mai ales a problemei
unice a relaţiilor dintre om şi Dumnezeu, omul nu poate avea
sprijin din afară. Aici, nici un „stareţ” oricât de înaintat
în viaţa spirituală, nu va putea veni în ajutor. Toată
problemă rezidă în faptul că trebuie să descopăr
eu însumi ce mi-a ascuns Dumnezeu.
Dumnezeu aşteaptă de la mine un act de libertate, o creaţie
liberă. Libertatea şi creaţia sunt ascultarea de voinţa
secretă a lui Dumnezeu, care aşteaptă de la om altceva
şi mult mai mult decât se înţelege în mod obişnuit despre
voinţa Sa. Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă
a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.
E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi
oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal.
Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt.
N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte
El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?
Cartea mea nu e o carte de teologie, nu e scrisă după o metodă
teologică; nu aparţine unei şcoli filosofice; face parte
din înţelepciunea profetică, spre deosebire de filosofia ştiinţifică,
ca să folosim terminologia propusă de Jaspers. Conştient
am evitat un limbaj şcolăresc.
Este o carte de teosofie liberă, scrisă în spiritul filosofiei
religioase şi al gnozei libere.
Conştient am depăşit în ea limitele cunoaşterii filosofice,
teologice şi mistice, pe care gândirea occidentală le stabileşte
şcolii catolice sau protestante cât şi filosofiei academice.
Mă recunosc a fi teosof creştin, în sensul în care au fost Clement
al Alexandriei, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa, J. Bohme, Sf.Martin, Fr.Baader,
V.Soloviov, toate puterile spiritului meu, ca şi cele ale conştiinţei
mele sunt îndreptate către pătrunderea absolută a problemelor
ce mă tulbură. Şi scopul meu e mai puţin de a le da
o soluţie sistematică, cât de a le pune mai viguros în faţa
conştiinţei creştine. Nu trebuie să se vadă în
această carte cuvântul dirijat împotriva sfinţeniei Bisericii.
Mă pot înşela mult, dar dorinţa mea nu este de a aduce
vreo erezie, sau un protest ce creează schismă.
Eu evoluez în sfera problematicii creştine; ea pretinde eforturi
creatoare de gândire şi cele mai diverse opinii firesc, sunt autorizate.
Paris-Clamart 1927
(Nikolai Berdiaev – Spirit şi libertate,
Editura PAIDEIA,1996
Colectia de studii si eseuri,
Trad.Stelian Lăcătuş )
|
|
